Ambiguité

Mi-ai golit bolta şi ai lăsat numai întunericul să-mi vegheze somnul,mi-ai golit copacul rupându-i ramurile şi luând cu tine scoarţa.Mi-ai smuls ochii din chip şi mi-ai rufăit buzele,abea de se mai observă grimajele.M-ai împins după ale tale gratii şi ti-ai pus vată în urechi,să nu auzi cum zbier,turbată de tine.Te-ai întors cu spatele să nu mai vezi,ceea ce demult,idolatrizai şi nu vroiai să pierzi.
Moral bine ţi-ar şedea,să-mi aprinzi şi lumânări,să mor sub foşnet zgomotos de ciori,negre precum sufletul tău,atăt de vechi şi putrezit,căci la cât de crunt poţi fi,nici diavolul n-ar arunca în tine cu săgeţi.
Silenţios,te pierzi în cenuşa din care eu am să renasc şi pe tine te prefac într-un bătrân călugăr ce-şi va aduna zilele,intr-un borcan.
Conştiinţa mea te va mustra până duhul o să-ţi dai,la fereastra mea,îmbrăcat în mantaua de orgoliu ce ai preaslăvito mereu,în papucii roşi de drumuri grele,pe care n-ai vrut să le străbatem,atât tu,cât şi eu.